I did it my way, a modo mio

Frank Sinatra’s hit My Way and Lucio Dalla’s canzone Piazza Grande were released only three years apart. Everyone knows Sinatra’s piece, but few outside Italy will have heard of Piazza Grande. Fewer still are perhaps aware that Sinatra’s enduring hit was set to the music of a French song. The lyrics, however, are original and account for the song’s undying appeal. They also bring the song closer to Dalla’s Piazza Grande, to which it serves as a paradigmatic counterpart. I’d like to explain why.

My Way is the creed of the self-made man, the catechism of the industrial-age hero, whose belief in his own power of self-determination and free-will is able to unlock the resources allowing him to rise above contingency and become master of his own destiny. This is the New Man of the capitalist order, the Hercules of renewed works and hours, a model of triumph, pride and self-proclamation whose adventum into the 20th-century forum is celebrated as much as envied. My Way is the dream of the man at the end of history, who may have regrets and remembered setbacks, but whose energy and will have the power to create worlds ex nihilo, starting with his own, to provide a new blueprint for the future of humanity. In this steel-age Confessions, there may be concessions, buts, howevers and neverthelesses, but the bottom line is, as the chorus keeps reminding us, that ‘I did it my way’. It is a triumph and a celebration.

Lucio Dalla’s Piazza Grande approaches the same material with different eyes, a different mind and, what’s more important, a different heart. As the song remains unfamiliar for most of us, it’s worth saying a few words about its general tenor. The title refers to the main square, the beating heart of any Italian town, which the singer has made his home, surrounded by stray cats and strangers, whose loves, hopes, fears and defeats he shares and is utterly privy to.

Dormo sull’erba e ho molti amici intorno a me,
gli innamorati in Piazza Grande,
dei loro guai, dei loro amori tutto so,
sbagliati e no.

I sleep on the grass and I have a lot of friends around me;
the lovers in Piazza Grande,
I know everything about their troubles and loves, wrong or not.

The poet recounts his precarious condition in sweet cadences, his desire for love and prayer, fellowship and dreams. Accepting the piazza as his home, he tentatively traces a universe of longing, an existential state of poverty contented nonetheless with the crumbs under the table, the beauty and truth hiding in the grass, under the benches in the piazza.

Yet, just like Sinatra’s My Way, Dalla’s song celebrates the deployment of the individual free will, the sense of responsibility, source of the starving, homeless poet’s actions. Just like the hero of My Way, the vagabond on the bench risks a ‘a modo mio’ (my way), which becomes as much part of the chorus as ‘I did it my way’ is for Sinatra’s Gatsby:

A modo mio
Avrei bisogno di carezze anch’io
A modo mio
Avrei bisogno di sognare anch’io.

My way I, too, would need affection
My way I, too, would need to dream.

Dalla is never closer to Sinatra than when he proclaims:

Ma la mia vita non la cambierò mai mai
A modo mio
Quel che sono l’ho voluto io.

But I’ll never change my life,
My way,
What I am is what I wanted.
What I am is what I wanted. I did it my way.

The languages match, the psychologies are similar, but there is an impassable ocean between Sinatra’s triumphalist hero (‘I faced it all and I stood tall’) and Dalla’s downhearted derelict. The former is checking the balance and is finding himself in credit. The latter welcomes his wretched Geworfenheit (being-thrown-into-the-world), cherishing the small pleasures, overlooking the cosmic injustices, and taking possession of the best spot on earth, under the open sky, ‘amid the cats who have no owner, like me’ (tra i gatti che non han padrone come me attorno a me).

One thought on “I did it my way, a modo mio

  1. Foarte fain articol. Sunt, în cele din urmă, cele două (Frank Sinatra și Lucio Dallas), viziuni diferite despre lume, ce se exprimă pe sine printr-un anume sentimentalism, și anume, ceea ce se termină odată cu subiectivitatea și *în* conștiință. Dar se termină, aici și acum, și, acesta e răspunsul amândurora: sunt două viziuni definitive și imanente; umane, în definitiv. La Sinatra, e romantică în esență, și individualistă, născută în lumea americană, democratică și liberala de la mijlocul secolului abia trecut. Este în același timp o viziune elitistă și aristocrată care, în contextul democrației liberale americane care iubește libertatea, și poate mai mult egalitatea, își propune să îl aducă pe omul de rând (și pe toată lumea) la aceeași masă rotundă și ideală (și Banchet). Ce altceva este Frank Sinatra dacă nu Copilul de Aur – Copilul-Minune, menestrelul contemporan uns de divinitatea emersoniana și care se desfășoară cu ușurință între mari potentați? Acest om este liber si voluntarist, mândru și semeț, dezagazuit și ubermenchian totodată. Este pe rand codoș, decadent, playboy și actor de succes, curea de transmisie între politicieni și lumea sordidă, demiurg și artist, satir. El este un arhetip al imaginarului democratic american. Este în cele din urmă Sinatra un transgresor și în același timp un titan. El nu este departe de “ toate îmi sunt la fel de egale” a lui Piaf. E răspunsul continuat al secolului 20 in fața unui deschis și orizont care nu se mai deschide pe mai departe. Ori de aici, din această viziune, vizuină, nu se mai poate ieși. E și acesta, într-un fel, un sfârșit al lumii. Omul inchide triumfal (și nu s-ar zice că o face cu un scâncet) Istoria, și poate conștiința. Cât despre zei și divinitate… Binele și Răul sunt relegate, și se dau la o parte în fața celor doi pionieri, care prin marele lor salt inainte si-au trăit viața din plin si fără niciun regret (cu un secol inainte, au rebours, Kierkegaard făcea saltul în divinitate , trecând de la stadiul estetic la stadiul etic). Victoria omului pe pământ e acum totală, iar timpul suspendat. Moartea a devenit între timp o reminiscență uitată. Omul trece pragul pentru a se întâlni în oglindă.

    (Pe Dallas l-as cupla și cu Brel și *pământurile plate* –ambii se înscriu în viziunea unei conștiințe și orizont deschis, terestru, unde lumea nu lipsește –nici la Dallas, cu lumea înconjurătoare, împărtășită de subiect, și nici la Brel, cu Frieda cea blonda, ca alteritate, de exemplu).

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: