Despre rușine

M-am întors de foarte curând din România, unde am petrecut nu mai mult de două zile într-o atmosferă de nostalgie, căreia aerul tomnatic nu i-a răpit nimic din melancolie. O prioritate în scurtisima vizită au fost și principalele librării, unde m-am alimentat cu ultimele noutăți ale autorilor mei preferați. Printre acestea, se află și eseul lui Lucian Boia De ce este România altfel (ed. 2 rev., Humanitas, 2013), despre care auzisem multe, dar pe care, din pricina unei diaspore sarace în carte românească, nu am putut să-l achiziționez cu ușurință. Am început să citesc eseul pe lungul drum de întoarcere la Londra și cred a-l fi terminat undeva pe deasupra Belgiei.

Boia a fost mereu pe placul meu, măcar pentru pornirile sale demistificatoare ale istoriei unui popor mult prea aparte pentru a putea fi ușor încadrat – la fel de ușor (și pozitiv) pe cât și-ar dori majoritatea românilor. Am regăsit în paginile lui Boia ecoul unor vechi idei care, ori de câte ori le proclamam în public, deranjau și erau de natură să revolte partenerul de discuție, în țară sau în diasporă, fie el fost dascăl, cunoștință, amic (pe Facebook) sau chiar ambasador. Nu voi relua vechile Bilder ale întârzierii istorice, ale neseriozității ancestrale sau apatiei generalizate, etc – dacă mă cunoști, cher lecteur, le cunoști deja, dacă nu mă cunoști, e foarte probabil să te deranjeze, așa că le las pentru o altă zi.

Printre ideile lui Boia se află și rușinea:

“Nu trebuie agitate prea mult la români complexele de inferioritate, gata oricând să iasă la suprafață. Există un fel de “rușine” de a fi român (deși, dacă ar fi ceva rușinos, este tocmai această “rușine”!). Se ajunge până într-acolo încât, aflați în străinătate, unii compatrioți își ascund originea, prezentându-se ca fiind de alt neam” (Boia, op. cit, p. 128).

Citind aceste rânduri, mi-am amintit, pe zborul de dimineață, de o întâmplare care m-a forțat să îmi proclam public originea și care planează în amintirea mea ca un nor negru londonez.

Prin 2009, îmi rotunjeam studiile în micul dar fermecătorul oraș Metz din Lorena franceză – un oraș universitar cocârjat sub greutatea istoriei, de la rudele îndepărtate ale lui Carol cel Mare și până la cele apropiate ale Führer-ului. Într-o după-amiază de primăvară, mă plimbam agale înainte de cursuri pe cheiul Moselei -râu ce traversează orașul, creând o insulă pe care este așezat campusul universitar – și vorbeam cu un amic în românește la telefonul mobil. Nu eram defel atent la lumea din jur, poate și pentru că eram în liziera parcului iar peisajul riveran îmi crea iluzia pustietății. Farmecul dispăru atunci când imi dădui seama că discuția telefonică atrase atenția unui țigan românofon care trecuse pe lângă mine. Cu un aer de mare șmecherie țigănească cu care cei 22 de ani petrecuți în București mă obișnuiseră, țiganul descoperea că sunt român și îmi striga în urmă vrute și nevrute, pe care le-am ignorat la fel de ușor pe cât le captasem în primă fază. Mi-am continuat ziua fără să mă gândesc la incidentul din parc, izolat, de altfel, în cei doi ani petrecuți în afara granițelor țării. 

O săptămână mai târziu, aveam să aflu prețul acelei intâlniri. La orele amiezei și nici un minut mai devreme sau mai târziu, tot francezul fuge să ia masa de prânz, feroce protejată de tabieturile populației și de legea în vigoare. Am intrat într-un traiteur asiatique cu serviciu à table dar și à emporter, am comandat o supă picantă și m-am așezat la masă. Cinci minute mai târziu, sorbeam flămând din supă, când ușa se deschise și intră un țigan care începu de îndată să cerșească, fără rușine, atât celor așezați la rând, cât și, mai apoi, celor de la masă. Pesemne că francezii din zonă nu erau obișnuiți cu asemenea comportament urban – spre deosebire de frații lor din Paris – și nu i-au cerut țiganului să părăsească localul. Nu e greu de imaginat ce a urmat. Țiganul ajunse, metodic, și la masa mea, unde eu socoteam că bolul de supă are puterea de a mă face invizibil. Surpriză! Țiganul descoperi că mă cunoaște. Probabil o aptitudine nomadică pe care puțini o au – să recunoști un om după ce l-ai văzut într-un clipit cu ceva vreme in urmă. Bucuria lui de a fi intâlnit un român ‘ca el’ se născu probabil din perspectiva unui câstig. Bucuria se transformă brusc în frustrare, atunci când țiganul văzu ca nu raspund la interpelare și nu am de gând să-i gratific efortul cerșetoresc. Am continuat să îmi beau supa, sperând că voi scăpa ușor. Dar nu. Tiganul începu după foarte puțin timp care mi se păru o veșnicie, să îmi toarne injurii într-un chip pe care doar un taximetrist bucurestean l-ar putea depăși. Nu doar injurii, căci țiganul ridicase puternic glasul, astfel încât situația deveni intenable. Toți cei din sală erau cu ochii pe noi, ochi pe care nu i-am văzut, cu capul în bolul de supă cum eram, dar pe care i-am simțit din toate părțile. După o tornadă scato-sexo-necro-imprecatorie, țiganul ieși, dezamăgit, din restaurant, sub ochii uluiți ai angajaților si clienților. Pentru mine, d-abia de atunci începea rușinea, căci ochii lor cazură ca un obuz pe mine, de indată ce țiganul părăsi sala. Am așteptat preț de câteva secunde o ameliorare din exterior, dar aceasta nu veni, așa că m-am ridicat în picioare și am dat o scurtă explicație unor oameni care parcă o așteptau. Le-am spus de români și România, de ambiguitatea etnico-lingvistico-administrativă a țiganilor cu buletin, de incidentul din parc – in fine, de rușinea de a sta în picioare într-un restaurant dintr-un orășel francez și de a da încerca să dau sens unei situații pe care cei mai mulți de acolo o socoteau absurdă.

Este vorba de rușine, domnule Boia, da, rușine, dar nu aceea de a fi român, ci de a plăti prețul unui stat și popor aflate în starea întermediară despre care ați scris, stare care crează, pentru cei mai mulți, un absurd zilnic mai apasător și mai tangibil decât întâmplarea mea din micuțul oraș francez.