Una, două despre uscarea rufelor

Am crescut, ca majoritatea amicilor mei români, la bloc. Nu orice bloc, în nici un caz un bloc din cele care se ridică azi, cu intrare pentru persoane cu dezabilitati si  parcare subterană. Dimpotrivă, intrarea în blocul copilariei mele făcea uneori din orice om sănătos o persoană cu dezabilitați (mai ales iarna) iar subteranul era demn de catacombele inchizitorilor, cu șobolani și povești apotropaice. Nu era cel mai rău bloc, nici pe departe. Construit in “Centrul Civic” al Bucureștiului anilor 80, s-ar putea spune că era unul din vârfurile de lance ale arhitecturii rezidențiale realist-socialiste. Cu toate astea, se deosebea cu puțin de restul blocurilor anilor 70 si 80 din metropola comunistă. Asta înseamnă că desi era pe rulmenti antiseism si conținea niscaiva elemente din travertin în hol si pe paliere, împărțea si impărtășea cu celelalte edificii de aceeași talie existența unei ghene și a unei uscătorii la ultimul etaj. Uscatoria, se știe, a devenit în timp (anii 90 si 2000) orice altceva în afară de uscătorie, pentru cele mai multe dintre blocuri. La fel și la al meu. Totuși, încăperile de la ultimul etaj, de lângă instalația ascensorului, fuseseră concepute ca loc de întins rufele, protejat de umezeală si vânt, la fel cum bara din spatele blocului (unde era să-mi sparg capul, ca jumătate din populația adolescentină a orașului) servea obiceiului bucureștenilor de a avea covoare în apartament de bloc.

Uitasem complet de “uscătoria de la 10” până m-am mutat anul trecut într-o casă de patură mijlocie din suburbia nordică a Londrei. Stiti cum trecem de sute de ori pe aceeasi stradă, străbatem acelasi oraș ani în sir, putem merge cu ochii închiși pe străzi ca din dormitor în baie și, in final, sfârșim prin a descoperi că am mers tot acest timp cu ochii cu adevarat închiși. Dupa un an de expunere la “civilizația britanică” am descoperit un adevăr: “inconfortul” blocului comunist românesc bate, în cel putin un set, “standardul” reședinței capitaliste britanice. Pe scurt, casele britanice construite în anii 70 si 80, acelea la care ne minunăm cum de au fost turnate în lanț, nu au nici un loc amenajat pentru uscarea rufelor! Back yard-ul recuperează nevoia de a întinde așternuturile dar cu vremea proverbială engleză, cu greu se poate spune că aceasta reprezintă un plus pe scara civilizației moderne. Într-o săptămână de ploaie cronică, englezul este nevoit să-si usuce hainele in cameră, ceea ce eu nu pot încuraja într-0 epocă în care am ajuns pe Lună și construim Macbookuri. Incă o concesie din acestea și vom accepta un foc deschis în mijlocul “dining room”-ului. Gentlemanly, nu?

Mă gândeam la începutul postării să compar sărmanele case ale fostului imperiu britanic cu casele francezilor de “classe moyenne”, cele din suburbiile oraselor lorene, de pildă. Cu greu veți găsi o casă fără “buanderie”, adică spalatorie si uscătorie la subsol. Hai să ne întoarcem la casele englezilor. Ce se află sub casă? Absolut nimic. Fără fundatie! E ca si când o macara a așezat paralelipipedul de cărămizi pe pământ si a scos noua locuință la vanzare. Rusinos, de-a binelea. Dar dacă începem să privim casa britanică medie la scara Europei occidentale, îl facem pe Cameron sa rosească. Cele mai mici, cu tavanul cel mai jos, cu izolarea cea mai slabă, cu “termopanul” cel mai prăpădit (mini-ferestrele cadrilate se deschid în exterior, PVC-ul domină, nu există jaluzea nici interioară, nici exterioară), finisajele cele mai sumbre, canalizarea cea mai precară. Dar mă întorc la uscătorie, sau mai degrabă la lipsa ei. În pod sau sub casă, ea nu lipseste in spatiul francez, belgian, german, luxemburghez, etc. In Anglia, doar casele patriciene intramuros aveau luxul unui spatiu dedicat, dar asta s-a stins de mult căci nimeni nu mai construieste georgian sau victorian. Asta e, ne întindem chiloții ca țiganii, prin baie, că doar ne ajunge luxul unei societați capitaliste de consum cu pretenții, dar fără substantă, fara acel savoir-vivre fără de care toți banii din lume sunt de prisos. Să mergi seara la o cină în Kensington ori City și să te întorci la vaporii de detergent și Cocolino uscat din apartament sau din casă, this is life, mate!

P.S. Nu i-am socotit pe acei Dei ex machina care au uscător centrifug. Sunt prea puțin numeroși.