Luminile iernilor arctice

Cum am ajuns sa vânez aurora boreala norvegiana?

Tromso este un orasel de vis. Case albe, ingropate intr-o zapada care iti evoca doar liniste, nu si agitatia dezapezirii, stradute troienite sub care pavsj pare o relicva a unui trecut uitat. Norvegia arctica se prezinta meridionalului din mine ca un vis petrecut intr-o toropeala surda, ancestrala. Am remarcat din primele clipe linistea care domnea peste tot orasul. Din port si pana pe dealul unde ocup, cu amicii, o casa de oaspeti dintre cele mai tipice, rasuna peste tot aceeasi balada a capatului lumii: intr-adevar, suntem la limita terestrului, unde imaginea polului nord devine imaginabila, ba chiar tangibila.

Este o ironie zgribulita ca in aceasta intindere atemporala suntem sortiti a pretui cele doua zile pe care le vom petrece aici intr-un chip repezit, pe infulecate. Nimic nu se risipeste, totul trebuie rationalizat. Asa ca nici nu am ajuns bine ca am pornit, dupa caderea serii, la vânãtoarea aurorei boreale, in compania unei tinere norvegience, mandra purtatoare de sange Sami. Sami sunt acele populatii aborigene arctice care se intind pe tot cercul polar european si care, in ritmul lor nomadic, sunt strans legati de turmele de reni pe care le ingrijesc in tundrele arctice ale Scandinaviei.

Porniram la drum spre o destinatie necunoscuta. Ninsoarea ai norii se luptau sa ne intoarca din drum. Dupa iesirea din oras, unul din noi observa un petic de cer senin si in el o lumina verzuie, difuza. Pricepuram indata ca ceea ce vedeam era primul nostru contact cu aurora boreala. Cu toate astea, voci sceptice se facura auzite. Sa fie oare lumini artificiale, poate chiar luna? Un efect vizual nascut din prea multa asteptare nerabdatoare? Nuu, era aurora, pe care, din dorinta de a o cunoaste mai bine, o porecliseram Aurica. Da, era ea.

Ghidul ne pregati un cort lavvo (al triburilor Sami, asemanator cu tippie-ul american) unde trosnea un foc de lemne aspirat vertical de gura deschisa a cortului. Ne incalziram dupa mult timp petrecut in grija stelelor si al unei zapezi ubicue si necrutatoare cu ciorapii unora dintre noi. Ne incalziram cu o ceasca de ceai cand ghidul se porni a ne povesti istoria in racursi a popoarelor Sami.

Totul s-a petrecut in notd-estul insuleu Kvaløya. Ni s-a spus ca renii erau mai la nord, pe aceeasi insula. Pentru crescatorii de reni Sami, creaturile incornorate sunt o resursa economica esentiala iar statul norvegian recunoastea importanta lor intr-o asemenea masura incat moartea accidentala a unui exemplar este rambursata din fonduri publice. Femelele sunt, cum era de asteptat, in acest sens, mult mai valoroase.

Cand ne-am intors in Tromso, aproape de miezul noptii, ningea aprig iar orice sansa de a o revedea pe Aurica se spulberase.

Mai ramane o zi.