Tag Archives: language

Leaving our bodies behind

Digital communication is one of the technologies which has changed our world in a fundamental way. Like electricity, the automobile and pharmaceuticals, it makes us ask hard questions about ourselves.

It is a blanket term for an ever-increasing array of communication tools, modes and styles which run interpersonal communication through digital code.

And most of all, it keeps telling us that we can leave our bodies behind.

Digital communication is a form of disembodiment. When we email, tweet or message each other, we need not bring more than our minds to it. Classically speaking, it’s a purely verbal type of communication which does away with the non-verbal aspect of communication, that sea of meaning in which speaking and writing floats freely and dangerously. And in fact, it’s not even verbal.

Language is code. Body language is code. Digital communication is code on top of more code. And it’s committed to dissolving all layers of code into one. That’s why we spend less time on the phone, and far more time texting. Not to mention face-to-face time (the other, less metonymic face time).

Digital communication is predicated on the idea that the body is one of the many possible supports for the pure mind whose cognitive abilities we bring to the task. That’s Descartes 2.0. Everything we want to ‘say’ may be written, which is not actually written but typed and binarised. We don’t need our bodies for that. We still need our fingers, but that’s at least until we find a way to leave those behind as well. Emojis and other types of emoticons are the short-term solution to the embodiment problem posed by human communication – the challenge of dis-embedding the speaking mind from the acting body.

 

No, da ce iaște plagiatul?

Ultimele peripeții ale noului guvern au scos la iveală o problemă la care puțini mai stau să se gândească în mijlocul atâtor preocupări, distracțiuni şi urgențe (ministeriale): ce ne repugnă la ideea de plagiat? Imoralitatea lui? Tradarea concordanței presupuse dintre viața privată-intelectuală-publică? Întâi madama Corina Dumitrescu a primit stigmatul plagiatului, pe urmă conu Ioan Mang. Ce au cei doi în comun? Lucru arhicunoscut: două tentative – una mai puțin eșuată decât alta – de ministru al educațiunii poporului. Stim că nu e bine sa plagiem, că e hoție, că se pedepsește în fel şi chip, de la sancțiuni academice până la oprobriu public și retragerea credibilității făptașului. Dar hai să ne oprim asupra cuvântului însuși și să vedem dacă nu aflăm ceva despre reacția pe care o avem la auzul lui. Cum de am ajuns să folosim cuvântul “plagiat” și de ce îl privim ca pe o adevărată plagă?

Din negurile limbii proto-indo-europene răsare rădăcina p(e)lag care trimite cu gândul la un lucru subțire și întins, așa ca o plasă sau plajă (ea însăși, prin francezul plage coboară din același copac indo-european). De aici și până la capcanele preistorice din sfoară înnodată nu mai e decât un pas și cuvântul pică-n plasă: el devine mai întâi, tot pe teren proto-indo-european plaga înainte de a se apuca de turism în insulele elene unde, bronzat, ajunge πλάγιος = înșelător, perfid – întocmai ca o capcană. Și cum o capcană nu apare din senin (decât în ochii victimei), cel care o întinde primește titlul de  plagiarius, de data asta în limba lui Cicero.  Hai că ne apropiem. Capcana lui plagiarius, deoarece încetase de mult în lumea latină să fie plasa întinsă prin padurile (teutonilor), devine, prin catacreză, acțiune de răpire, de apropriere prin forță și abuz. Cuvântul devine celebru mult înaintea gruparilor teroriste mujahedine ori a cartelurilor mexicane. La romani plagiarius era, de cele mai multe ori, un hoț de sclavi, nu înainte totuși de a consuma cursus honorum-ul corespunzator: înșelător, jefuitor, torționar.

Sensul se normalizează la hoție și mai ales răpire. În scrisoarea către fratele său Quintius, Cicero îl menționează pe Licinius plagiarius, care după toate aparențele, era un notoriu răpitor de oameni:

 “quid vero ad C. Fabium nescio quem (nam eam quoque epistulam T. Catienus circumgestat), ‘renuntiari tibi Licinium plagiarium cum suo pullo milvino tributa exigere'”[1]

Cu Seneca, o nouă treaptă este trecută. Sensul de hoție dispare și rămâne doar acela de rapt uman (hoția e recuperată de latrones):

“Aut ego fallor, aut regnum est inter auaros, circumscriptores, latrones, plagiarios unum esse cui noceri non possit.”[2]

Rapt, dar nu numai, ci și comerț de sclavi. În veacul al IV-lea d.Hr, Vulgata Sfântului Ieronim traduce ἀνδραποδιστής din 1 Timotei 1:10 (“vânzători de sclavi”) prin plagiariis pe care Pavel îi alăturase celor “necuraţi, ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă, [..] ucigătorii de oameni, […] curvari, […]sodomiţi, […] mincinoşi, [..] ce jură strîmb”, etc. (1Tim 1:10).

Lucrurile se schimbă cu Marțial, bardul din Hispania secolului întâi d.Hr. În Epigrame întâlnim pentru prima dată sensul de rapt literar al cuvântului plagiarius, adică de plagiat în sens modern.

Commendo tibi, Quintiane, nostros –
Nostros dicere si tamen libellos
Possum, quos recitat tuus poeta -:
Si de servitio gravi queruntur,
Adsertor venias satisque praestes,
Et, cum se dominum vocabit ille,
Dicas esse meos manuque missos.
Hoc si terque quaterque clamitaris,
Inpones plagiario pudorem.
Ție, Quinctianus, îți încredințez carțile mele
Dacă pot totuși să le socotesc ca aparținându-mi,
Cele pe care poetul tău le recită
Dacă se plâng de un jug apăsător, tu le sari în ajutor
Și îi aperi în mod îndestulător,
Iar când se dă drept stăpânul lor
Spui că sunt ale mele dar că au fost oferite poporului.
Dacă vei afirma aceasta de trei sau patru ori
Îl vei face pe plagiator de rușine.

De la Marțial, plagiarius este primit, în fel și chip, în limbile vernaculare, iar în 1555 este înregistrată sintagma “poëtes plagiaires” în Les Ruisseaux de Charles Fontaine (1514-1564?) în franceza medie:

“..au jugement que feit Aristophanes devant le Roy Ptolomée, & à la punition que ledict Roy feit de tels cinges de Poëtes plagiaires”[3]

Französisches Etymologisches Wörterbuch ne încredințează că avem aici prima atestare a acestui cuvânt în limbă. (FEW 9, 12a). Franceza modernă nu a adus modificari semantice ori ortografice cuvântului. Românescul “plagiat” si familia sa lexicală provin de aici.

Cu ce ne alegem din acest periplu etimologic? În primul rând cu faptul că avem de-a face cu un cuvânt al cărui sens originar ducea cu el o condamnare morală pe care chiar și antichitatea păgână a notat-o. De aici sensul s-a înmuiat odată cu trecerea lui în lumea cărților și a rodului intelectual.

După standarde morale și juridice moderne, Dumitrescu și Mang merită o pedeapsă academică (retragerea titlului) și guvernamentală (moralitate-credibilitate-competență ministerială=detronare). După standarde etimologice, totuși, furtul lor este o jefuire materială, ba chiar o capcană întinsă cititorului, un rapt reprobabil care produce o plagă (plagă, deși asemănător ortografic cu plagiat, nu este înrudit etimologic cu acesta) într-un popor care încă nu și-a pierdut încrederea mult încercată în probitatea morală a conducătorilor săi.

1. Cic. Q. fr. 1.2, §6
2. Seneca, De Tranquilitate Animi, VIII, 4
3. Ch. Fontaine, Les Ruisseaux, (Lyon 1555), p.349

Ce se întâmplă când absolvi

O persoană tare dragă mie este pe punctul de a absolvi o anume universitate, motiv pentru care am început să mă întreb cum de ajung studenții să absolve, în chip etimologic, o instituție de învățământ superior. De ce limba română foloseşte verbul a absolvi cu acest sens? Cu toții știm că “a absolvi” mai inseamnă “a scuti pe cineva de pedeapsă, a ierta”. Ce legătură există, așadar, între acest câmp semantic si acela al absolvirii universitare? Să fie diploma de licență, printre altele, un prilej de grațiere a studentului pentru o pedeapsă primită în timpul studiilor? Pentru un răspuns, trebuie sa interogăm, într-un primă fază, autoritățile etimologice românești. Însă când acestea se mărginesc să noteze că “a absolvi” vine din nemțescul “absolvieren” “împrumutat din terminologia referitoare la învățămînt din Austria și Germania” (DER), care, după toate probabilitațile, coboară din latinescul “absolvo, -ere”, atunci nu ne rămâne decât să urmăm firul Ariadnei şi să căutăm un răspuns cât mai îndestulǎtor.

Voi accepta etimonul german “absolvieren” propus de dicționarele românești și voi încerca să apuc firul de acolo. Până acum, nu am găsit nici un indiciu despre data când absolvieren a intrat în limba română și în ce împrejurări. Problema, prin urmare, nu este a limbii române, ci a celei germane, care poartă în ea același binom semantic. Deutsches Etymologisches Wörterbuch editat in 1995 de Gerhard Köbler menționează următoarele sensuri etimologice ale verbului absolvieren:

V., »lossprechen (1263), erledigen (Fuchsberger 1534)«, Lw. lat. absolvere, V., »lösen, frei machen«, zu lat. a, ab, Präp., Präf., »von, ab«, lat. solvere, V., »lösen«

Sensul academic nu este amintit. Dacă întoarcem privirea spre “Etymologisches Wörterbuch der deutschen Sprache” din 1899 (Strasbourg), surprindem aceeași penurie semantică.

Foarte curios faptul că sensul academic nu este amintit de nici unul din cele două dicționare, deși le desparte aproape un veac de erudiție. Vălul se ridică odată cu consultarea prestigiosului dicționar Duden care, deși nu se implică pe plan etimologic, oferă totuși verbului “absolvieren”, ca sens primar, acela de absolvire școlară, academică.

Nu am ajuns prea departe pe autobahnul etimonului nemțesc, așa că voi coti pe via strata a latinescului “absolvere”. Ce putem spune despre el? Putem nota sensul primar și curent, în epoca clasică, de eliberare fizică, juridică, morală sau mai ales financiară (de o datorie). Epoca imperială tardivă și evul mediu timpuriu altoiesc pe sensul acesta primar conotația sacerdotală a iertării păcatelor, de unde limba română are, în ultimă instanță, sensul de a absolvi pe cineva de păcate, de o pedeapsă, etc. Cu toate acestea, absolvere are, din fericire pentru demersul de aici, un sens secundar, acela de a isprăvi, a termina, a încheia. Aceasta pare să rezolve toate problemele. Totuși, rămân trei obstacole:

1. A absolvi o universitate înseamnă, de fapt, a încheia un ciclu de studii, a pune capăt cu succes unei perioade academice. Nuanța pozitivă a lui “a absolvi” nu există la strămoșul latinesc: absolvere vorbește despre o simplă încheiere, nu despre o ispravă.

2. Nici o limbă romanică (în afară de limba română, care preia din germană, după cum am văzut) nu a incorporat verbul absolvere cu sensul despre care discutăm. Motivația limbii germane devine foarte bizară.

3. Mai mult decât atât – și ceea ce pune cu adevărat probleme – este (aparenta) tăcere a surselor latine începând cu secolul al XIII-lea, când apare instituția universitară urbană în Apus. Verbul “absolvere” nu este întrebuințat cu sensul de a obține “licentia docendi”, dreptul de a preda, ceea ce, ca și pentru “licența” de astăzi, presupune un prim ciclu de studii (nu 3-4 ani, ci 5-7 ani pentru studentul medieval). Nici izvoarele narative, nici registrele episcopale, papale ori scrisorile unor studenți (dintre care am transcris una într-o altă postare, aici), nu oferă vreun indiciu. Toate vorbesc, dimpotrivă, despre inceptio, moment în viața studentului medieval care marchează finalizarea licentia docendi, putând astfel să aspire la titlul de magister și mai apoi de doctor.

Rămânem cu următoarele: a absolvi o universitate înseamnă, în sens etimologic, a finaliza, a încheia un ciclu de studii, însă apariția acestui sens al verbului absolvere si mai apoi al lui absolvieren trebuie să fi apărut în epoca modernă și independent de celelalte limbi romanice, care erau mai îndreptățite în a recicla un vechi verb latinesc. Dealtminteri, majoritatea limbilor au preferat ideea de obținere a unui grad academic sau a unui merit, de unde verbe precum “graduate” (eng), graduarse (spa), graduar (port), laurearsi (ita), “obtenir son diplôme” (fr). Spațiul românesc, în absența unei tradiții academice universitare închegate, nu a putut furniza limbii un verb născut din substraturile limbii române.

Ne punem totuși întrebarea: Dacă sensul secundar al lui absolvere nu era foarte comun în limbajul medieval, putem spune că studenta de la facultatea de drept care a furnizat pretextul acestei postări urmează să fie eliberată de un chin, uneori perceput ca o datorie bancară, alteori ca o stare de sclavie, iar mai mereu ca o mare penitență? Dacă raspundem afirmativ, atunci putem întelege mai bine etimologia lui “a absolvi” care nu se referă nicidecum la încheierea studiilor, ci la bucuria întoarcerii din surghiun a studentei. În acest caz, licența devine o licentia libera essendi, dreptul de a fi liberă.