Tag Archives: etymology

Drink or be scolded therefor, only do it in Latin

I good friend of mine forwarded this to me from today’s Times. Of course, berating a drunkard in perfect Latin is always advisable, except when the inebriating wine has been an Opimian, or the hungover man is too crapulentus, or intoxicated, which gave the English word ‘crapulous’. Incidentally, books are inebriating, too, and one comment about Richard de Bury (1287-1345), the author of the Philobiblon which inspired the name of this blog, says that his love of books borders on the obsessive. Let us, patres conscripti, drink to Latin and serve Latin to the bibber and the sponge, which each come from the Latin bibere (to drink) and spongia (self-explanatory). I could have said tippler, but then we would have crossed the limes into Scandinavian etymo-territory.
Screen Shot 2016-02-12 at 11.07.45.png

On a more serious note, it looks like interest in Latin is still quite widespread, and it is hoped that Professor Eleanor Dickey’s book Learning Latin the English Way, due next week, will add fuel to the study of Latin in the UK. If 1800 year-old conversational textbooks won’t keep Latin on the British agenda, nothing will.

Etymological thought of the day

It is widely accepted that the Viking presence in 10th-century Rouen area (future duchy of Normandy) left no discernible linguistic traces in the langue d’oïl language group beyond some scattered words relating to shipping and other very specific operations. However, as I was musing on the biography of the French word “seuil”, I noticed the striking similarity between the fr. seuil and the eng. sill. There was a double opportunity for this exercise. The first was provided by Gérard Genette’s book “Seuils” famously published at the “Editions du seuil”, the other by the seminar I’m teaching on the viking incursions in Neustria in the 9th century. Having dug a bit deeper, I saw that sill was quite old, actually dating back to the Old English word syll (alt. sp. sylle) which shares the root with other old Germanic languages. The first recorded occurrence of the fr. seuil was ca 1170 in the Anglo-Norman text “Quatre livres des rois”, an epitome of the four books of Kings in the Old Testament:

“De rechief al demain truvèrent Dagon à terre, gisant devant l’arche, e les puinz e les chief colpez li furent sur le suil” (I, V, §4).

It could very well have been that suil was one of the many Old English imports into Norman French after the Conquest. Yet there is a possibility, and it can’t be easily dismissed, that suil was already there in oïl when the Anglo-Norman connection came about. A further argument has to do with spelling. The Old Norse for sill is svill, which may explain the scribal u/v in the French suil.

Thus, the earliest presence of suil in Anglo-Norman may not be an accident of written sources survival but an instance of a Scandinavian word subsisting in a language that evolved in an erstwhile Norse linguistic territory.

When a cock and a bull make history

I was wondering the other day what would be the origin of the expression “cock and bull story”. I checked the Online Etymological Dictionary, which is supposed to compile entries from all known etymological lexicons, but I was disappointed with the harvest:

“Cock-and-bull is first recorded 1620s, perhaps an allusion to Aesop’s fables, with their incredible talking animals, or to a particular story, now forgotten. French has parallel expression coq-à-l’âne.”

Well, even a child would have made this inference. Forgotten story? Aesop’s fables? I’m not quite sure. Trying to dig deeper, I reached another attempt, this time more imaginative:

There are competing theories about the origins of “cock and bull.” One source claims that the phrase is a corruption of “a concocted and bully story,” with “bully” being a further corruption of the Danish bullen, which means exaggerated.

Nonsense, say other sources. The Phrase Finder suggests the phrase came about when coaches would carry travelers to one of two inns that were close to each other on the old London Road at Stony Stratford near Buckinghamshire, England. Rivalries arose between the groups of travelers who favored one inn over the other, and boastful tales were exchanged. The names of the two inns? The Cock and the Bull, of course.

The Word Detective passes along a similar story involving just one inn, the Cock and Bull, but finds it doubtful. The more likely explanation, Word Detective ventures, is that the expression refers to old fables featuring talking animals, a notion that the French “cock to donkey” tends to corroborate. We’ve seen similar usages arise in our own time, leading me to think Word Detective has it right and that alternative theories are not just cock and bull stories but–dare I say it?–mickey mouse. (straightdope.com)

Having gone past inns and taverns, I find myself in the same cul-de-sac: if it’s fables, then were are they? Is there really a lost story? I wouldn’t have written this post had I not found something that seems to go somewhere. It is about an ex eventu political prophecy, namely one that is made after the event. When? Why, in the Middle Ages, of course! And it goes something like this:

Amodo de tauro taceo, gallo tibi psallo

Gallum de Bruto nosces genitum fore scuto

In mundo talis nullus gallus volat alis

Now I am silent about the bull, I sing to you of the cock

You will know the Cock, of the line of Brutus, by his shield.

Such a cock never spread his wings in the world. 

Any prophecy needs a key. For this one, here it is: the cock is Edward the Black Prince of Wales, the bull is his father, king Edward III of England and Brutus is the mythical founder of the British people. Well, this last bit was common knowledge in the 14th century and beyond.

These verses were written before 1376 but I wasn’t able to find out the deep significance of the bestiary in this context. A father-son relationship doesn’t readily echo that between a bull and a cock, does it? Still, these three verses may have our answer because I feel that it is this sort of nonsense prophecy (the Black prince-cock died before his father and frustrated everyone’s plans and expectations) that may be at the root of the famous expression. Besides, an unfulfilled prophecy is a non sequitur and this is exactly what cock and bull means. And it’s only natural, isn’t it, that a bull outlives a cock. Whoever came up with this imagery was the worst naturalist.

How the English bull would have metamorphosed into a French donkey (âne), I don’t know but I suspect it might have something to do with French negative propaganda during the Hundred Years War. Who knows? Aesop’s fable of the Ass, the Cock and the Lion isn’t too enlightening.

No, da ce iaște plagiatul?

Ultimele peripeții ale noului guvern au scos la iveală o problemă la care puțini mai stau să se gândească în mijlocul atâtor preocupări, distracțiuni şi urgențe (ministeriale): ce ne repugnă la ideea de plagiat? Imoralitatea lui? Tradarea concordanței presupuse dintre viața privată-intelectuală-publică? Întâi madama Corina Dumitrescu a primit stigmatul plagiatului, pe urmă conu Ioan Mang. Ce au cei doi în comun? Lucru arhicunoscut: două tentative – una mai puțin eșuată decât alta – de ministru al educațiunii poporului. Stim că nu e bine sa plagiem, că e hoție, că se pedepsește în fel şi chip, de la sancțiuni academice până la oprobriu public și retragerea credibilității făptașului. Dar hai să ne oprim asupra cuvântului însuși și să vedem dacă nu aflăm ceva despre reacția pe care o avem la auzul lui. Cum de am ajuns să folosim cuvântul “plagiat” și de ce îl privim ca pe o adevărată plagă?

Din negurile limbii proto-indo-europene răsare rădăcina p(e)lag care trimite cu gândul la un lucru subțire și întins, așa ca o plasă sau plajă (ea însăși, prin francezul plage coboară din același copac indo-european). De aici și până la capcanele preistorice din sfoară înnodată nu mai e decât un pas și cuvântul pică-n plasă: el devine mai întâi, tot pe teren proto-indo-european plaga înainte de a se apuca de turism în insulele elene unde, bronzat, ajunge πλάγιος = înșelător, perfid – întocmai ca o capcană. Și cum o capcană nu apare din senin (decât în ochii victimei), cel care o întinde primește titlul de  plagiarius, de data asta în limba lui Cicero.  Hai că ne apropiem. Capcana lui plagiarius, deoarece încetase de mult în lumea latină să fie plasa întinsă prin padurile (teutonilor), devine, prin catacreză, acțiune de răpire, de apropriere prin forță și abuz. Cuvântul devine celebru mult înaintea gruparilor teroriste mujahedine ori a cartelurilor mexicane. La romani plagiarius era, de cele mai multe ori, un hoț de sclavi, nu înainte totuși de a consuma cursus honorum-ul corespunzator: înșelător, jefuitor, torționar.

Sensul se normalizează la hoție și mai ales răpire. În scrisoarea către fratele său Quintius, Cicero îl menționează pe Licinius plagiarius, care după toate aparențele, era un notoriu răpitor de oameni:

 “quid vero ad C. Fabium nescio quem (nam eam quoque epistulam T. Catienus circumgestat), ‘renuntiari tibi Licinium plagiarium cum suo pullo milvino tributa exigere'”[1]

Cu Seneca, o nouă treaptă este trecută. Sensul de hoție dispare și rămâne doar acela de rapt uman (hoția e recuperată de latrones):

“Aut ego fallor, aut regnum est inter auaros, circumscriptores, latrones, plagiarios unum esse cui noceri non possit.”[2]

Rapt, dar nu numai, ci și comerț de sclavi. În veacul al IV-lea d.Hr, Vulgata Sfântului Ieronim traduce ἀνδραποδιστής din 1 Timotei 1:10 (“vânzători de sclavi”) prin plagiariis pe care Pavel îi alăturase celor “necuraţi, ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă, [..] ucigătorii de oameni, […] curvari, […]sodomiţi, […] mincinoşi, [..] ce jură strîmb”, etc. (1Tim 1:10).

Lucrurile se schimbă cu Marțial, bardul din Hispania secolului întâi d.Hr. În Epigrame întâlnim pentru prima dată sensul de rapt literar al cuvântului plagiarius, adică de plagiat în sens modern.

Commendo tibi, Quintiane, nostros –
Nostros dicere si tamen libellos
Possum, quos recitat tuus poeta -:
Si de servitio gravi queruntur,
Adsertor venias satisque praestes,
Et, cum se dominum vocabit ille,
Dicas esse meos manuque missos.
Hoc si terque quaterque clamitaris,
Inpones plagiario pudorem.
Ție, Quinctianus, îți încredințez carțile mele
Dacă pot totuși să le socotesc ca aparținându-mi,
Cele pe care poetul tău le recită
Dacă se plâng de un jug apăsător, tu le sari în ajutor
Și îi aperi în mod îndestulător,
Iar când se dă drept stăpânul lor
Spui că sunt ale mele dar că au fost oferite poporului.
Dacă vei afirma aceasta de trei sau patru ori
Îl vei face pe plagiator de rușine.

De la Marțial, plagiarius este primit, în fel și chip, în limbile vernaculare, iar în 1555 este înregistrată sintagma “poëtes plagiaires” în Les Ruisseaux de Charles Fontaine (1514-1564?) în franceza medie:

“..au jugement que feit Aristophanes devant le Roy Ptolomée, & à la punition que ledict Roy feit de tels cinges de Poëtes plagiaires”[3]

Französisches Etymologisches Wörterbuch ne încredințează că avem aici prima atestare a acestui cuvânt în limbă. (FEW 9, 12a). Franceza modernă nu a adus modificari semantice ori ortografice cuvântului. Românescul “plagiat” si familia sa lexicală provin de aici.

Cu ce ne alegem din acest periplu etimologic? În primul rând cu faptul că avem de-a face cu un cuvânt al cărui sens originar ducea cu el o condamnare morală pe care chiar și antichitatea păgână a notat-o. De aici sensul s-a înmuiat odată cu trecerea lui în lumea cărților și a rodului intelectual.

După standarde morale și juridice moderne, Dumitrescu și Mang merită o pedeapsă academică (retragerea titlului) și guvernamentală (moralitate-credibilitate-competență ministerială=detronare). După standarde etimologice, totuși, furtul lor este o jefuire materială, ba chiar o capcană întinsă cititorului, un rapt reprobabil care produce o plagă (plagă, deși asemănător ortografic cu plagiat, nu este înrudit etimologic cu acesta) într-un popor care încă nu și-a pierdut încrederea mult încercată în probitatea morală a conducătorilor săi.

1. Cic. Q. fr. 1.2, §6
2. Seneca, De Tranquilitate Animi, VIII, 4
3. Ch. Fontaine, Les Ruisseaux, (Lyon 1555), p.349

Ce se întâmplă când absolvi

O persoană tare dragă mie este pe punctul de a absolvi o anume universitate, motiv pentru care am început să mă întreb cum de ajung studenții să absolve, în chip etimologic, o instituție de învățământ superior. De ce limba română foloseşte verbul a absolvi cu acest sens? Cu toții știm că “a absolvi” mai inseamnă “a scuti pe cineva de pedeapsă, a ierta”. Ce legătură există, așadar, între acest câmp semantic si acela al absolvirii universitare? Să fie diploma de licență, printre altele, un prilej de grațiere a studentului pentru o pedeapsă primită în timpul studiilor? Pentru un răspuns, trebuie sa interogăm, într-un primă fază, autoritățile etimologice românești. Însă când acestea se mărginesc să noteze că “a absolvi” vine din nemțescul “absolvieren” “împrumutat din terminologia referitoare la învățămînt din Austria și Germania” (DER), care, după toate probabilitațile, coboară din latinescul “absolvo, -ere”, atunci nu ne rămâne decât să urmăm firul Ariadnei şi să căutăm un răspuns cât mai îndestulǎtor.

Voi accepta etimonul german “absolvieren” propus de dicționarele românești și voi încerca să apuc firul de acolo. Până acum, nu am găsit nici un indiciu despre data când absolvieren a intrat în limba română și în ce împrejurări. Problema, prin urmare, nu este a limbii române, ci a celei germane, care poartă în ea același binom semantic. Deutsches Etymologisches Wörterbuch editat in 1995 de Gerhard Köbler menționează următoarele sensuri etimologice ale verbului absolvieren:

V., »lossprechen (1263), erledigen (Fuchsberger 1534)«, Lw. lat. absolvere, V., »lösen, frei machen«, zu lat. a, ab, Präp., Präf., »von, ab«, lat. solvere, V., »lösen«

Sensul academic nu este amintit. Dacă întoarcem privirea spre “Etymologisches Wörterbuch der deutschen Sprache” din 1899 (Strasbourg), surprindem aceeași penurie semantică.

Foarte curios faptul că sensul academic nu este amintit de nici unul din cele două dicționare, deși le desparte aproape un veac de erudiție. Vălul se ridică odată cu consultarea prestigiosului dicționar Duden care, deși nu se implică pe plan etimologic, oferă totuși verbului “absolvieren”, ca sens primar, acela de absolvire școlară, academică.

Nu am ajuns prea departe pe autobahnul etimonului nemțesc, așa că voi coti pe via strata a latinescului “absolvere”. Ce putem spune despre el? Putem nota sensul primar și curent, în epoca clasică, de eliberare fizică, juridică, morală sau mai ales financiară (de o datorie). Epoca imperială tardivă și evul mediu timpuriu altoiesc pe sensul acesta primar conotația sacerdotală a iertării păcatelor, de unde limba română are, în ultimă instanță, sensul de a absolvi pe cineva de păcate, de o pedeapsă, etc. Cu toate acestea, absolvere are, din fericire pentru demersul de aici, un sens secundar, acela de a isprăvi, a termina, a încheia. Aceasta pare să rezolve toate problemele. Totuși, rămân trei obstacole:

1. A absolvi o universitate înseamnă, de fapt, a încheia un ciclu de studii, a pune capăt cu succes unei perioade academice. Nuanța pozitivă a lui “a absolvi” nu există la strămoșul latinesc: absolvere vorbește despre o simplă încheiere, nu despre o ispravă.

2. Nici o limbă romanică (în afară de limba română, care preia din germană, după cum am văzut) nu a incorporat verbul absolvere cu sensul despre care discutăm. Motivația limbii germane devine foarte bizară.

3. Mai mult decât atât – și ceea ce pune cu adevărat probleme – este (aparenta) tăcere a surselor latine începând cu secolul al XIII-lea, când apare instituția universitară urbană în Apus. Verbul “absolvere” nu este întrebuințat cu sensul de a obține “licentia docendi”, dreptul de a preda, ceea ce, ca și pentru “licența” de astăzi, presupune un prim ciclu de studii (nu 3-4 ani, ci 5-7 ani pentru studentul medieval). Nici izvoarele narative, nici registrele episcopale, papale ori scrisorile unor studenți (dintre care am transcris una într-o altă postare, aici), nu oferă vreun indiciu. Toate vorbesc, dimpotrivă, despre inceptio, moment în viața studentului medieval care marchează finalizarea licentia docendi, putând astfel să aspire la titlul de magister și mai apoi de doctor.

Rămânem cu următoarele: a absolvi o universitate înseamnă, în sens etimologic, a finaliza, a încheia un ciclu de studii, însă apariția acestui sens al verbului absolvere si mai apoi al lui absolvieren trebuie să fi apărut în epoca modernă și independent de celelalte limbi romanice, care erau mai îndreptățite în a recicla un vechi verb latinesc. Dealtminteri, majoritatea limbilor au preferat ideea de obținere a unui grad academic sau a unui merit, de unde verbe precum “graduate” (eng), graduarse (spa), graduar (port), laurearsi (ita), “obtenir son diplôme” (fr). Spațiul românesc, în absența unei tradiții academice universitare închegate, nu a putut furniza limbii un verb născut din substraturile limbii române.

Ne punem totuși întrebarea: Dacă sensul secundar al lui absolvere nu era foarte comun în limbajul medieval, putem spune că studenta de la facultatea de drept care a furnizat pretextul acestei postări urmează să fie eliberată de un chin, uneori perceput ca o datorie bancară, alteori ca o stare de sclavie, iar mai mereu ca o mare penitență? Dacă raspundem afirmativ, atunci putem întelege mai bine etimologia lui “a absolvi” care nu se referă nicidecum la încheierea studiilor, ci la bucuria întoarcerii din surghiun a studentei. În acest caz, licența devine o licentia libera essendi, dreptul de a fi liberă.