Ce se întâmplă când absolvi

O persoană tare dragă mie este pe punctul de a absolvi o anume universitate, motiv pentru care am început să mă întreb cum de ajung studenții să absolve, în chip etimologic, o instituție de învățământ superior. De ce limba română foloseşte verbul a absolvi cu acest sens? Cu toții știm că “a absolvi” mai inseamnă “a scuti pe cineva de pedeapsă, a ierta”. Ce legătură există, așadar, între acest câmp semantic si acela al absolvirii universitare? Să fie diploma de licență, printre altele, un prilej de grațiere a studentului pentru o pedeapsă primită în timpul studiilor? Pentru un răspuns, trebuie sa interogăm, într-un primă fază, autoritățile etimologice românești. Însă când acestea se mărginesc să noteze că “a absolvi” vine din nemțescul “absolvieren” “împrumutat din terminologia referitoare la învățămînt din Austria și Germania” (DER), care, după toate probabilitațile, coboară din latinescul “absolvo, -ere”, atunci nu ne rămâne decât să urmăm firul Ariadnei şi să căutăm un răspuns cât mai îndestulǎtor.

Voi accepta etimonul german “absolvieren” propus de dicționarele românești și voi încerca să apuc firul de acolo. Până acum, nu am găsit nici un indiciu despre data când absolvieren a intrat în limba română și în ce împrejurări. Problema, prin urmare, nu este a limbii române, ci a celei germane, care poartă în ea același binom semantic. Deutsches Etymologisches Wörterbuch editat in 1995 de Gerhard Köbler menționează următoarele sensuri etimologice ale verbului absolvieren:

V., »lossprechen (1263), erledigen (Fuchsberger 1534)«, Lw. lat. absolvere, V., »lösen, frei machen«, zu lat. a, ab, Präp., Präf., »von, ab«, lat. solvere, V., »lösen«

Sensul academic nu este amintit. Dacă întoarcem privirea spre “Etymologisches Wörterbuch der deutschen Sprache” din 1899 (Strasbourg), surprindem aceeași penurie semantică.

Foarte curios faptul că sensul academic nu este amintit de nici unul din cele două dicționare, deși le desparte aproape un veac de erudiție. Vălul se ridică odată cu consultarea prestigiosului dicționar Duden care, deși nu se implică pe plan etimologic, oferă totuși verbului “absolvieren”, ca sens primar, acela de absolvire școlară, academică.

Nu am ajuns prea departe pe autobahnul etimonului nemțesc, așa că voi coti pe via strata a latinescului “absolvere”. Ce putem spune despre el? Putem nota sensul primar și curent, în epoca clasică, de eliberare fizică, juridică, morală sau mai ales financiară (de o datorie). Epoca imperială tardivă și evul mediu timpuriu altoiesc pe sensul acesta primar conotația sacerdotală a iertării păcatelor, de unde limba română are, în ultimă instanță, sensul de a absolvi pe cineva de păcate, de o pedeapsă, etc. Cu toate acestea, absolvere are, din fericire pentru demersul de aici, un sens secundar, acela de a isprăvi, a termina, a încheia. Aceasta pare să rezolve toate problemele. Totuși, rămân trei obstacole:

1. A absolvi o universitate înseamnă, de fapt, a încheia un ciclu de studii, a pune capăt cu succes unei perioade academice. Nuanța pozitivă a lui “a absolvi” nu există la strămoșul latinesc: absolvere vorbește despre o simplă încheiere, nu despre o ispravă.

2. Nici o limbă romanică (în afară de limba română, care preia din germană, după cum am văzut) nu a incorporat verbul absolvere cu sensul despre care discutăm. Motivația limbii germane devine foarte bizară.

3. Mai mult decât atât – și ceea ce pune cu adevărat probleme – este (aparenta) tăcere a surselor latine începând cu secolul al XIII-lea, când apare instituția universitară urbană în Apus. Verbul “absolvere” nu este întrebuințat cu sensul de a obține “licentia docendi”, dreptul de a preda, ceea ce, ca și pentru “licența” de astăzi, presupune un prim ciclu de studii (nu 3-4 ani, ci 5-7 ani pentru studentul medieval). Nici izvoarele narative, nici registrele episcopale, papale ori scrisorile unor studenți (dintre care am transcris una într-o altă postare, aici), nu oferă vreun indiciu. Toate vorbesc, dimpotrivă, despre inceptio, moment în viața studentului medieval care marchează finalizarea licentia docendi, putând astfel să aspire la titlul de magister și mai apoi de doctor.

Rămânem cu următoarele: a absolvi o universitate înseamnă, în sens etimologic, a finaliza, a încheia un ciclu de studii, însă apariția acestui sens al verbului absolvere si mai apoi al lui absolvieren trebuie să fi apărut în epoca modernă și independent de celelalte limbi romanice, care erau mai îndreptățite în a recicla un vechi verb latinesc. Dealtminteri, majoritatea limbilor au preferat ideea de obținere a unui grad academic sau a unui merit, de unde verbe precum “graduate” (eng), graduarse (spa), graduar (port), laurearsi (ita), “obtenir son diplôme” (fr). Spațiul românesc, în absența unei tradiții academice universitare închegate, nu a putut furniza limbii un verb născut din substraturile limbii române.

Ne punem totuși întrebarea: Dacă sensul secundar al lui absolvere nu era foarte comun în limbajul medieval, putem spune că studenta de la facultatea de drept care a furnizat pretextul acestei postări urmează să fie eliberată de un chin, uneori perceput ca o datorie bancară, alteori ca o stare de sclavie, iar mai mereu ca o mare penitență? Dacă raspundem afirmativ, atunci putem întelege mai bine etimologia lui “a absolvi” care nu se referă nicidecum la încheierea studiilor, ci la bucuria întoarcerii din surghiun a studentei. În acest caz, licența devine o licentia libera essendi, dreptul de a fi liberă.